Șaptezeci și opt de ani s-au scurs de la noaptea în care România a fost mutilată pe dinăuntru. Pe 14 mai 1948, autoritățile comuniste au pus în mișcare o operațiune de amploare împotriva a ceea ce considerau cel mai mare pericol pentru noul regim tinerii educați, intelectualii, preoții, ofițerii, foștii demnitari și orice voce care putea reprezenta o alternativă la dictatura instalată cu forța. Aproximativ 10.000 de oameni au fost aduși la reeducare, condamnați și aruncați în hăul sistemului concentraționar românesc, un sistem construit cu răceală și eficiență pentru a zdrobi nu doar trupurile, ci și mințile și sufletele celor care îndrăzneau să gândească liber.

Închisorile de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet și Jilava au devenit simboluri ale terorii comuniste. La Pitești a funcționat unul dintre cele mai inumane experimente de tortură psihologică din Europa secolului XX reeducarea prin care deținuții erau forțați să își tortureze colegii de celulă pentru a supraviețui ei înșiși. Mii de oameni nu au ieșit vii din aceste locuri. Alții au ieșit zdruncinați pentru tot restul vieții.

Cei care au trecut prin temnițele comuniste au fost profesori, medici, avocați, scriitori, studenți, preoți ortodocși și greco-catolici, foști militari și simpli țărani care avuseseră curajul să reziste colectivizării. Împreună, ei au reprezentat coloana vertebrală a României pe care comunismul a vrut să o frângă.

Ziua de 14 mai a fost instituită ca zi națională de comemorare tocmai pentru că această dată marchează momentul în care regimul și-a arătat cel mai clar față față de propria populație nu ca un guvern, ci ca o putere de ocupație care se temea de proprii cetățeni.

A-i pomeni înseamnă a recunoaște că istoria nu este un dosar închis. Înseamnă a spune cu voce tare că ceea ce li s-a întâmplat a fost o crimă, că vinovații au existat și că victimele merită să fie cunoscute pe nume, nu să rămână o cifră anonimă undeva într-un manual școlar. Cei 10.000 din noaptea de 14 mai 1948 nu au fost un accident al istoriei. Au fost o alegere deliberată a unui regim care știa că România nu poate fi subjugată dacă elitele ei rămân libere.