I. Scena din Senat, 18 mai 2026

Luni dimineața, în sala de plen a Senatului României, s-a votat ceva mai mult decât o modificare a Ordonanței de Guvern nr. 26/2000. S-a votat o viziune politică despre ce este societatea civilă în România: partener al democrației sau rețea de influență mascată care trebuie ținută sub control.

Rezultatul a fost: 75 de senatori „pentru", 32 „contra", 4 abțineri. Blocul AUR-PSD-PACE a votat compact. Blocul USR-PNL-UDMR este la fel de compact, dar în sens invers. Un vot perfect polarizat, care nu reflectă deloc un consens în jurul ideii de transparență, ci o ruptură politică profundă despre cine are dreptul să supravegheze pe cine în România anului 2026.

II. Ce face legea, cuvânt cu cuvânt

Textul propunerii legislative L233/2026 este scurt, câteva paragrafe care modifică OG 26/2000 — dar efectele sale potențiale sunt extinse.

Obligația principală: Orice asociație, fundație sau federație din România trebuie să depună anual la ANAF o declarație completă cu toate veniturile și sursele de finanțare din anul anterior. Pentru persoanele fizice care au donat peste 5.000 de lei, declarația trebuie să includă numele complet. Datele persoanelor juridice, indiferent de sumă, intră și ele în declarație.

Publicarea: Aceste declarații nu rămân în baza de date a ANAF. Sunt publicate pe site-ul ANAF, într-o secțiune specială, vizibilă oricui are o conexiune la internet.

Sancțiunea: Nu există amendă. Nu există avertisment. Nu există instanță. Organizația care nu se conformează este suspendată automat — fără judecător, fără proces echitabil, fără drept de apărare prealabil. Dacă suspendarea durează mai mult de un an, organizația este dizolvată de drept.

Această sancțiune, a subliniat senatoarea USR Simona Spătaru, depășește severitatea Codului Penal însuși: art. 140 din Codul Penal prevede suspendarea activității persoanei juridice exclusiv ca pedeapsă complementară, aplicată de un judecător, în legătură cu o infracțiune concretă. L233/2026 produce același efect fără nicio infracțiune și fără niciun judecător.

III. Cine a scris legea și ce spune expunerea de motive

Proiectul a fost inițiat de senatori AUR și SOS România. Expunerea de motive evită exemplele concrete. Nu există niciun ONG nominalizat, nicio investigație citată, niciun dosar penal invocat. Textul susține, la modul general, că „anumite asociații au veritabili beneficiari în persoana celor care exercită controlul asupra activității și care utilizează entitatea privată fără scop patrimonial personal."

Este o acuzație generică, formulată fără probă, îndreptată împotriva unui sector întreg.

Argumentul cel mai explicit a venit nu din expunerea de motive, ci din sala de dezbatere. Liderul senatorilor AUR, Petrișor Peiu, a spus, de la pupitrul Senatului: „Hai să vedem cine are interes să nu avem hidrocentrale în România." Altfel spus: legea este construită, cel puțin parțial, împotriva ONG-urilor de mediu care se opun unor proiecte energetice susținute de partidele care votează legea.

IV. Întoarcerea lui PSD: de la victimă la executant

Cel mai semnificativ actor politic din acest vot nu este AUR, partidul lui George Simion, și-a păstrat o linie ideologică cel puțin consecventă. Elementul-surpriză este PSD.

USR a punctat direct: „Este scandalos că, la opt ani distanță după ce Liviu Dragnea cerea același lucru, PSD a putut vota chiar și în comisii, alături de AUR, măsuri împotriva societății civile."

Referința la Dragnea nu este întâmplătoare. În 2017, pe fondul protestelor anti-corupție care au umplut Piața Victoriei, PSD era acuzat că încearcă să sugrume societatea civilă organizată. Presiunile de atunci nu s-au materializat în lege. Opt ani mai târziu, PSD votează, în opoziție, exact mecanismul pe care nu a reușit să îl impună la putere.

Sorin Grindeanu, președintele Camerei Deputaților și lider PSD, a validat public votul senatorilor săi într-un interviu la România TV: „Atâta timp cât dau din acel 2% sau 3,5% care ar veni în mod normal la stat, îi consider bani publici. Care-i problema să fii transparent?"

Logica lui Grindeanu merită analizată în detaliu, pentru că este tipică pentru o întreagă familie de argumente care apar în dezbatere. El sugerează că redirecționarea voluntară a impozitului individual — mecanismul „3,5%" — echivalează cu un transfer de bani publici, transformând donatorul privat într-o persoană cu obligații de transparență publică. Juridic, argumentul este contestabil: banii redirecționați rămân banii contribuabilului, nu ai statului. Statul renunță la o cotă din impozit, dar nu „dă" bani pur și simplu, nu îi colectează. Diferența nu e semantică; e fundamentală din punct de vedere al dreptului fiscal.

Dar argumentul lui Grindeanu funcționează bine electoral. El creează imaginea că ONG-urile trăiesc pe banii „noștri", ai tuturor, și că refuzul transparenței este, prin definiție, suspect.

V. Problema reală: de ce ONG-urile nu vor să publice numele donatorilor

Înainte de a judeca legea, merită înțeleasă întrebarea la care ea încearcă să răspundă — și care este legitimă: de ce refuză ONG-urile să publice cine le finanțează?

Răspunsurile sunt multiple, iar unele sunt mai convingătoare decât altele.

Argumentul securității

PNL a invocat în dezbatere un scenariu concret: există organizații care luptă împotriva traficului de persoane și a rețelelor de droguri. Publicarea numelor donatorilor lor i-ar expune pe aceștia la represalii din partea rețelelor criminale pe care le combate ONG-ul. Este un argument cu greutate reală, nu o ficțiune politică.

Argumentul GDPR și datelor sensibile

Consiliul Economic și Social a formulat cel mai precis argument tehnic: publicarea numelui unui donator alături de numele organizației beneficiare nu este o dată neutră. Dacă donezi unui ONG pentru drepturile LGBTQ+, devine identificabilă orientarea ta sexuală — categorie de date „sensibile" protejată de art. 9 din GDPR. Dacă donezi unui ONG religios minoritar, devine identificabilă apartenența ta religioasă. Dacă donezi unui partid civic de opoziție, devine identificabilă opțiunea ta politică. GDPR interzice explicit prelucrarea și publicarea unor astfel de date fără consimțământ explicit — și nicio lege națională nu poate deroga de la un regulament european direct aplicabil.

Argumentul efectului de descurajare

CES a arătat că obligația de publicare produce inevitabil un efect de inhibiție asupra donațiilor: persoane care ar fi donat unui ONG cu activitate sensibilă politic sau social vor renunța, pur și simplu, din teama expunerii. Efectul nu trebuie să fie dorit de legiuitor pentru a se produce este un efect structural al transparenței impuse fără excepții.

Umbra legitimă a întrebării

Și totuși — dincolo de aceste argumente solide — există o întrebare la care societatea civilă nu răspunde ușor: unele ONG-uri chiar au ceva de ascuns?

Raportul Național de Evaluare a Riscurilor de Spălare a Banilor, elaborat de autoritățile române în conformitate cu recomandările FATF și MONEYVAL, constată că „ONG-urile sunt vulnerabile deoarece este posibilă utilizarea acestora de către părți terțe pentru a primi fonduri, donații anonime, împrumuturi și strângerea online de fonduri care ar putea facilita spălarea banilor." Același raport subliniază că „donațiile anonime reprezintă o vulnerabilitate în acest sector".

Nu e o sursă partizană. E un raport oficial al statului român, validat de organisme internaționale.

Un raport major al Curții de Conturi Europene a confirmat, la rândul său, că finanțarea ONG-urilor de către UE este „uneori opacă", iar identificarea beneficiarilor finali este „dificilă", mai ales când ONG-urile redistribuie fonduri între ele.

În România, cazurile concrete de fraudă prin ONG sunt, deocamdată, de dimensiuni reduse comparativ cu Europa Occidentală — dar mecanismele sunt aceleași. Sectorul ONG a fost folosit în dosare de fraudare a fondurilor europene prin contracte fictive și firme interpuse, iar ANAF a intensificat controalele la organizații în 2026 tocmai pe fondul acestor suspiciuni.

Problema nu este că toți activiștii civici sunt corupți. Problema este că nu știm care sunt — pentru că declarațiile depuse la ANAF „rămân în sertare", cum a spus chiar o senatoare AUR, și nu sunt accesibile publicului.

Aceasta este întrebarea legitimă. Ea merită un răspuns serios. Problema lui L233/2026 este că nu oferă un răspuns serios — oferă un instrument de distrugere administrativă.

VI. Ce există deja: sistemul de transparență ignorat

Înainte de a accepta cadrul narativ al legii — că ONG-urile operează în beznă — merită inventariat ce obligații de transparență există deja.

Fundația World Vision România, una dintre cele mai mari organizații neguvernamentale din țară, a enumerat public obligațiile legale în vigoare:

• Bilanț contabil anual depus obligatoriu la ANAF de toate asociațiile și fundațiile, cu cont de rezultat și note explicative.

• Declarația de trezorerie (introdusă în 2023) include sursele de finanțare: sponsorizări, sume redirecționate (3,5% și 20% din impozit), modul de utilizare.

• Sistemul SAF-T (obligatoriu din 2025) oferă ANAF acces direct, în format electronic, la baza de date contabilă a organizației. Orice donator al cărui CNP sau CIF a fost introdus în contabilitate devine automat identificabil pentru stat.

• Registrul entităților pentru deduceri fiscale — transparent față de ANAF.

• Contracte de donație notariale obligatorii pentru donații de peste 25.000 de lei.

Concluzia Consiliului Economic și Social a fost directă: „Statul deține deja toate instrumentele de control financiar și fiscal asupra organizațiilor neguvernamentale." L233/2026 „nu contribuie la transparență, ci creează un cadru de control politic și birocratic asupra sectorului neguvernamental, afectând libertatea de asociere și funcționarea democratică a societății civile."

Cu alte cuvinte: dacă problema este frauda financiară, statul are deja pârghiile necesare să o investigheze. Ceea ce nu are este voința politică. L233/2026 nu rezolvă lipsa de voință politică; mută problema în spațiul public, făcând din cetățeni — potențiali denunțători.

VII. Modelul extern: de unde vine ideea și unde a dus

Legea nu este o invenție românească. Ea face parte dintr-o familie de legi adoptate sau tentate în ultimul deceniu în mai multe țări, cu o logică comună: supravegherea societății civile prin instrumentele statului.

Rusia a adoptat în 2012 legea „agenților străini", care obliga ONG-urile cu finanțare externă să se înregistreze ca entități de influență, să publice finanțatorii și să marcheze orice comunicare publică. Efectul a fost dezintegrarea treptată a societății civile independente.

Georgia a adoptat în 2024 o lege similară, sub influența modelului rus, generând proteste masive și tensiuni cu UE.

Ungaria lui Viktor Orbán a introdus în 2017 o versiune proprie — obligații de înregistrare și publicitate pentru organizațiile cu finanțare externă de peste 7,2 milioane de forinți anual. Curtea de Justiție a UE a condamnat Ungaria în 2020, constatând că legea impune „restricții discriminatorii și nejustificate" față de dreptul la viață privată și libertatea de asociere. Ungaria a fost obligată să abroge legea.

L233/2026 reproduce, în formă adaptată, aceeași logică — cu un element suplimentar de severitate: nu vizează doar finanțatorii externi, ci orice donator individual de peste 5.000 de lei, indiferent de cetățenie sau proveniența banilor.

Directiva europeană privind transparența și presiunea pentru integritate — adoptată de UE în mai 2024 — merge în direcție opusă: impune transparență doar ONG-urilor care desfășoară activități de lobby față de instituțiile europene și exclude „ceilalți sponsori". România riscă o procedură de infringement imediat după promulgarea L233/2026.

VIII. Reacțiile instituționale: un consens rar împotriva legii

Două instituții consultative cheie au emis avize negative — un semnal rar, mai ales în combinație.

Consiliul Legislativ a invocat hotărârea CJUE din 18 iunie 2020 în cauza Comisia Europeană vs. Ungaria (C-78/18), subliniind că o lege cu efecte similare a fost deja sancționată în spațiul european. Un stat UE nu poate adopta o lege pe care Curtea de Justiție a declarat-o incompatibilă cu dreptul european, fără a expune statul respectiv la infringement.

Consiliul Economic și Social a mers mai departe, cu un aviz detaliat care demontează, punct cu punct, atât necesitatea legii, cât și proporționalitatea sancțiunilor.

Comisia pentru drepturile omului din Senat a emis și ea aviz negativ.

Trei instituții consultative. Trei avize negative. Legea a trecut oricum, cu 75 de voturi, pentru că în Senat există o majoritate dispusă să ignore toate aceste semnale.

IX. Vocea societății civile: 430 de organizații, un singur mesaj

Peste 430 de organizații ale societății civile au semnat o scrisoare comună prin care cer Camerei Deputaților să respingă legea. Scrisoarea nu respinge transparența față de stat — o acceptă. Respinge publicarea numelor cetățenilor privați pe un site guvernamental.

Mesajul este simplu: „Transparența autentică înseamnă că instituțiile statului folosesc responsabil datele pe care le dețin deja. Înseamnă un mediu legislativ în care cetățenii aleg să doneze fără teamă."

X. Președintele Dan și calculul politic al guvernului

Nicușor Dan a reacționat cu o prudență calculată — după câteva zile de tăcere, a transmis o „poziție de principiu" care nu respinge complet legea, ci propune o nuanță: transparența față de stat — da; publicarea numelor donatorilor — nu.

„Obligația de a face publice numele donatorilor ar fi o măsură care ar inhiba sprijinul ONG-urilor de către cetățeni și, prin aceasta, ar afecta societatea civilă în ansamblul ei", a declarat Dan.

Tăcerea inițială și tonul moderat al reacției sale reflectă un calcul politic: Dan nu vrea să apară ca apărătorul unor ONG-uri potențial problematice, dar nici nu poate susține o lege pe care guvernul pe care îl susține — coaliția Bolojan — o va respinge la Camera Deputaților.

Guvernul Bolojan — susținut de PNL, USR și UDMR — are matematic suficiente voturi la Camera Deputaților pentru a respinge sau amenda substanțial L233/2026. Aceasta va fi arena reală a bătăliei.

XI. Ce urmează și ce contează cu adevărat

Legea are puține șanse să supraviețuiască Camerei Deputaților în forma actuală. Dar aceasta nu înseamnă că episodul se încheie.

Ce s-a petrecut pe 18 mai în Senat este mai important decât ce va urma tehnic în procedura parlamentară. Este o demonstrație politică cu mai multe mesaje simultane:

Mesajul AUR este cel mai clar: societatea civilă finanțată din exterior este un adversar, nu un partener al democrației. Legea este un instrument de intimidare — nu neapărat de dizolvare efectivă, ci de descurajare. Un donator care știe că numele lui va apărea pe site-ul ANAF va cântări mai atent înainte să contribuie la un ONG de opoziție.

Mesajul PSD este mai subtil și mai dezvăluitor: după ani în care societatea civilă organizată a fost principalul adversar electoral al PSD — manifestațiile din 2017-2019 au dus, indirect, la căderea guvernelor Grindeanu și Dăncilă — partidul a ales să voteze o lege care lovește direct în modelul de organizare al acestor adversari. Nu mai este la putere, deci nu mai are de pierdut pe frontul relației cu Occidentul. Are de câștigat în raport cu electoratul nationalist, pe care îl disputase anterior cu AUR.

Mesajul nerostit — cel mai important — este că întrebarea despre transparența reală a finanțărilor ONG rămâne fără un răspuns legislativ credibil. L233/2026 este un instrument greșit pentru o problemă reală. FATF și MONEYVAL au atras atenția că sectorul nonprofit poate fi vulnerabil la spălare de bani. Rapoartele române de evaluare a riscurilor confirmă vulnerabilitatea. Declarațiile depuse la ANAF există — dar rămân inaccesibile publicului.

Întrebarea pe care clasa politică, inclusiv USR și PNL, o evită este: cum facem transparența fără să transformăm donatorii privați în ținte? Un răspuns ar putea fi agregarea anonimizată a surselor de finanțare, publicarea sumelor pe categorii fără dezvăluirea identității individuale, sau un sistem de audit independent. Niciunul din aceste variante nu a fost propus în dezbaterea parlamentară.

Concluzie: transparența ca armă, nu ca principiu

L233/2026 nu este o lege despre transparență. Este o lege despre control — și despre câtă teamă poate produce, independent de câte organizații ar dizolva efectiv.

Argumentul că ONG-urile „nu au nimic de ascuns" invocat de Grindeanu și de senatorii AUR este tocmai argumentul pe care autoritățile îl folosesc în mod universal pentru a justifica supravegherea: dacă ești nevinovat, nu îți e teamă că te vede cineva. Istoricul dreptului civil, din Magna Carta până la GDPR, este o lungă respingere a acestui argument.

Că unele ONG-uri au probleme reale de transparență este adevărat. Că statul român are instrumente legale pentru a le investiga este, de asemenea, adevărat.

Că L233/2026 rezolvă aceste probleme este fals.

Că L233/2026 ar crea pârghii suplimentare de presiune politică asupra societății civile — este mai mult decât probabil.

Camera Deputaților are acum cuvântul.

Surse: Stiripesurse.ro, HotNews.ro, Digi24, G4Media, Observator News, Antena 3, Ziare.com, Jurnalul.ro, Cotidianul.ro, Gândul.ro, Curierul Național, Adevărul, Fundația World Vision România, Avizul CES, Avizul Consiliului Legislativ, Raportul Național de Evaluare a Riscurilor de Spălare a Banilor (ONPCSB, 2022), CJUE Cauza C-78/18